Comentarii – de la cititori

revista pe luna martie, 2015 LA MULTI ANI! tuturor femeilor cu multe bucurii si impliniri!

revista pe luna martie, 2015
LA MULTI ANI! tuturor femeilor cu multe bucurii si impliniri!

Dragii noştri cititori vrem să vă aducem un strop de bucurie prin muzica şi artă!

VĂ AŞTEPTĂM, TOTODATĂ COMENTARIILE ŞI SUGESTIILE

DVS. ŞI VĂ INVITĂM SĂ NE CITIŢI REVISTA PE:

 www.nomenartis.ro

Cu preţuire,

Colectivul de redacţie

55 de gânduri despre „Comentarii – de la cititori”

  1. Apreciază

  2. Apreciază

  3. Apreciază

  4. Liviu Prunaru cântă Paganini pe vioara Stradivarius, la Sala Radio
    Category: Eveniment

    Vineri, 6 martie 2015, ora 19.00, la Sala Radio, îl veţi aplauda pe artistul român, Liviu Prunaru, alături de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio şi unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni români ai momentului: Tiberiu Soare.
    Violonistul LIVIU PRUNARU, concert-maestru al celei mai bine cotate orchestre simfonice din lume, Royal Concertgebouw Amsterdam, artistul care se bucură de dreptul de folosinţă asupra uneia dintre viorile de patrimoniu universal – Stradivarius „Pachoud” din 1694 – revine la Bucureşti, pe scena Sălii Radio!
    La început de primăvară, Orchestra Naţională Radio împreună cu Tiberiu Soare şi Liviu Prunaru vă dăruiesc, prin programul propus, trei mărţişoare muzicale „unul şi unul”! Seara se va deschide cu VERDI, prin celebra sa uvertură la opera „Forţa destinului” (La Forza del Destino), lucrarea fiind parte a mareluirepertoriu simfonic romantic italian.
    Liviu Prunaru va interpreta apoi unul dintre concertele compozitorului italian NICCOLÒ PAGANINI – Concertul nr. 2 în si minor pentru vioară şi orchestră, lucrare ce stârneşte în continuare fascinaţia publicului prin virtuozitatea tehnică pe care o cere tuturor violoniştilor ce o abordează. Popularitatea acestui concert este datorată finalului, prin Campanella, joc de clopoţei ce solicită solistului o măiestrie aparte a tehnicii arcușului, asemenea unui „foc de artificii” muzical.
    În partea a doua a serii veţi asculta şi una dintre simfoniile lui BEETHOVEN : Simfonia a VI-a – Pastorala, o mărturie a compozitorului despre dragostea sa pentru natură, marcată de lungi plimbări rurale. Fiecare dintre cele cinci secţiuni ale simfoniei are un subiect legat de sentimentele pe care natura i le provoca artistului: prima parte defineşte însăşi ideea de natură, de pastoral, urmează o mişcare lentă, o evocare poetică a momentului de linişte petrecut la marginea unui pârâu. Călătoria imaginară continuă printr-o “veselă întrunire a ţăranilor”, înainte de final intervine imaginea unei violente furtuni de vară, izbucnite pe neaşteptate, iar finalul sugerează o stare de pace, în care natura se uneşte cu credinţa.
    LIVIU PRUNARU, câştigător a numeroase competiţii muzicale de mare valoare, şi-a construit o bogată carieră internaţională: apariţii solistice alături de orchestre renumite ca Royal Philharmonic Orchestra, London Symphony Orchestra, Orchestre National Belgique, Orchestra Filarmonică din Atena, Orchestra Mayo din Buenos Aires, Orchestra de cameră din Indianapolis.
    Fie ca solist concertist, fie în recitaluri, Liviu Prunaru cântă frecvent în toate marile oraşe ale lumii şi este invitat în cadrul unor festivaluri prestigioase, ca cele din Bruxelles, Buenos Aires, Wallonie, Flandra, Evian, Atena şi Salzburg. În fiecare toamnă a ultimilor trei ani, artistul a fost aplaudat în multe oraşe ale ţării în cadrul turneului naţional « Duelul viorilor », susţinut alături de violonistul Gabriel Croitoru şi de pianistul Horia Mihail. Paralel cu activitatea artistică, Liviu Prunaru este implicat activ în domeniul pedagogic, fiind un valoros profesor de vioară al Academiei Menuhin.
    Începând din anul 2012, TIBERIU SOARE este dirijor şef al Orchestrelor şi Corurilor Radio România, înregistrând alături de aceste ansambluri numeroase succese atât pe scena Sălii Radio, cât şi în cadrul evenimentelor în aer liber sau a turneelor internaţionale. În septembrie 2010, Tiberiu Soare a fost invitat să dirijeze primul său concert la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Londra (London Philharmonic Orchestra), alături de celebra soprană Angela Gheorghiu.
    Printre recentele sale succese internaţionale se numără şi concertul dirijat în mai 2013, eveniment desfăşurat cu participarea Angelei Gheorghiu şi a tenorului Teodor Ilincăi la Royal Festival Hall din Londra, alături de Orchestra Filarmonică Regală (Royal Philharmonic Orchestra). Tiberiu Soare a dirijat în toamna anului 2013 trei concerte în străinătate, alături de soprana Angela Gheorghiu: Praga (Sala Smetana), Munchen (Filarmonica din Munchen) şi Paris (Opera Royal – Palatul Versailles). La finalul lunii iulie 2014, a fost de asemenea aplaudat în Germania, unde a dirijat Hof Symphoniker Orchester într-o gală de operă al cărei principal invitat a fost Angela Gheorghiu. Evenimentul a avut loc la Regensburg (Bavaria, Germania), în cadrul unui festival anual – Schlossfestspiele (Festivalul de la Castel).
    În noiembrie 2014, a dirijat trei concerte, alături de Angela Gheorghiu, în legendare săli de concert din Europa: Théâtre des Champs-Elysées – Paris, Musikverein Graz – Austria, Sala Concertgebouw – Amsterdam. În seara de 31 decembrie s-a aflat din nou la pupitrul unei orchestre europene – Orchestra Simfonică Saarbrücken – într-un nou concert de gală alături de cunoscuta soprană Angela Gheorghiu la Baden-Baden (Festspielhaus) – Germania.
    Concertul poate fi ascultat în direct pe toate frecvenţele Radio România Cultural şi Radio România Muzical din ţară şi în streaming live pe internet pe www.radiorormaniacultural.ro şi http://www.romania-muzical.ro.
    Biletele sunt disponibile pe www.bilete.ro, în oficiile Poştei Române, în Magazinele Inmedio semnalizate “Bilete.ro”, în Magazinele Germanos şi la Casa de Bilete a Sălii Radio.
    Pentru alte informaţii legate de Orchestrele şi Corurile Radio vă rugăm să consultaţi site-ul http://www.orchestreradio.ro sau http://www.orchestreradio.com.  Accesul la Sala Radio, cu transportul în comun, se poate face cu liniile de tramvai nr. 24 şi 44 până la staţia „Radio România” – Piaţa Virgiliu (Str. Berzei la intersecţia cu Ştirbei Vodă, în apropierea străzii Berthelot). Puteţi de asemenea alege mijloacele de transport care circulă în apropiere – Str. Mircea Vulcănescu, Str. Berzei, Str. Ştirbei Vodă, Bdul. Eroilor, Calea Plevnei, Bdul. Dinicu Golescu – autobuzele 133, 178, 126, 168, 226, 368 etc.

    Apreciază

  5. Apreciază

  6. Apreciază

  7. Graficianul şi pictorul teleormănean Mihai Cătrună – un poet al necuvintelor

    Cuvânt către cititori

    Dacă nu aţi văzut până acum grafica şi pictura lui Mihai Cătrună nu ati văzut albastrul – simbol al adevărului şi al veşniciei, nu ati văzut frumosul aşezat la picioarer al penelului , dăruit cu harul liniei şi al culorii, artist plin de sensibilitate, dăruit trup şi suflet creaţiilor sale.

    Printr-un spaţiu tipografic restrâns, dar cu o imensă disponibilitate pentru mediatizarea conjudeţenilor de excepţie, noi vă ajutăm să o faceţi din această pagină de ziar care se doreşte a fi o modestă filă din istoria culturii teleormănene, în care se înscrie, la loc de cinste, cu o pană înmuiată în cerneala Dunării albastre, teleormăneanul Mihai Cătrună, trăitor în Bucuresti, pictor, grafician şi ilustrator, prezent în nenumărate expoziţii personale şi de grup, în expoziţii şi saloane de artă comune şi tematice, în emisiuni tv, selectat în albumul internaţional Contemporary artists, între alţi 300 de artişti din peste 50 de ţări.

    Dacă nu ati văzut până acum grafica şi pictura lui Mihai Cătrună nu l-aţi văzut nici pe acest „poet al necuvintelor”, cum îl caracteriza cineva în superbul volum „Reverie albastră”, al cărui coautor este – cu grafică şi pictură, alături de Gina Zaharia – cu poezie, o lucrare în care „poezia şi pictura stau la taifas, într-un proiect special, plin de lumină, culoare şi sentiment”.

    Tocmai de aceea, adresându-mă celor cărora li s-a încredinţat, fie şi vremelnic, gestionarea lăzii de zestre a culturii teleormănene, lansez îndemnul „cine are ochi de văzut să vadă, cine are inimă de teleormănean să simtă şi, ca atare, să-l aducă acasă pe Mihai Cătrună, pentru ca privindu-i grafica şi pictura să vă delectaţi privirea şi sufletul.

    Ion Nuţă

    Apreciază

  8. Scrisoare către toţi colaboratorii noştri, actuali şi viitori:

    Dragi şi stimaţi colaboratori,

    Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:
    I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com
    II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor – care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.
    1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!!
    a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!
    2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei).
    PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!
    3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

    ATENŢIONARE!

    1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!
    2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

    ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti – E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact !

    (Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!)

    Apreciază

  9. Stimaţi colegi, colaboratori şi cititori,
    Avem plăcerea de a vă anunţa deschiderea noului site al revistei, care poate fi accesat la adr. :
    http://www.nomenartis.ro
    Aici – pentru cine doreşte -se poate face şi o pagină de autor! – la care trebuie să contactaţi editorul on-line: Păun Mihai; vezi detalii pe site!
    Vă mulţumim că sunteţi alături de noi şi vă invităm să ne vizitaţi şi să colaboraţi, ca de obicei.
    Colectivul de redacţie

    Apreciază

  10. Apreciază

  11. http://images.travelpod.com/bin/tripwow/flash/tripwow.swf

    Slideshow Volumele Mele si Alte Activitati Literare: Viorela’s trip from Romania to Bucharest was created by TripAdvisor. See another Bucharest slideshow. Create your own stunning free slideshow from your travel photos.

    Apreciază

  12. Apreciază

  13. he performance of „Daiku”, „The Ninth”, Beethoven’s 9th Symphony with 10000 (amateur) chorus singers is a Japanese highlight every year in the end of December. Here is the last movement, recorded at the 2011 concert in Osaka, this year dedicated especially to the memory of the victims of the desastrous tsunami in March.

    Ludwig van Beethoven (1770-1827)

    Symphony No. 9 in D minor, Op. 125
    IV. Finale. Presto – Allegro assai – Allegro assai vivace (alla Marcia) – Andante maestoso – Adagio ma non troppo ma divoto – Allegro energico e sempre ben marcato – Allegro ma non tanto – Presto – Maestoso – Prestissimo
    (with Chorus on Friedrich Schiller’s „Ode an die Freude” / „Ode to Joy” / „歓喜に寄せて”)

    Keiko Yokoyama, soprano
    Masako Teshima, mezzo-soprano
    Satoshi Nishimura, tenor
    Eijiro Kai, baritone
    Choir of the 10000 from Osaka and Sendai
    Suntory Orchestra of the 10000
    Sendai Philharmonic Orchestra
    Yutaka Sado, conductor

    Recorded at Osaka-Jo Hall, Osaka / Miyagi Gauin Joshi Daigaku Hall, Sendai, 2011

    Apreciază

  14. Apreciază

  15. Boris Indrikov was born in Leningrad in 1967 and lives and works in Moscow. He currently works in painting, graphic design and small-form plastic. He works mainly in fantastic realism.
    http://www.indrikov.com/
    http://ego-alterego.com/2011/06/the-rythm-of-lines-paintings-by-boris-indrikov/

    Category:Education

    Apreciază

  16. O revistă bine făcută. Mă bucur să o descopăr aici.

    Apreciază

  17. Apreciază

  18. Apreciază

  19. Anul Caragiale

    .La 13 februarie 2012 se împlinesc 160 de ani de la nașterea celui mai de seamă dramaturg, scriitor satiric român,Ion Luca Caragiale, iar la 9 iunie a.c. se comemorează un veac de la stingerea sa din viață. La Teatrul Național sunt în pregătire spectacole cu două din piesele sale, în țară vor avea loc diverse manifestări. Nu vom relua date cunoscute de mulți cititori, ci ne vom opri la câteva aspecte mai puțin discutate. Actualitatea scrierilor sale este de necontestat, dar, cum bine punea accentul criticul Ioana Pârvulescu, „noi am uitat să râdem, așa cum se râdea pe vremea creatorului personajului Mitică”. Destui politicieni de azi amintesc de caricaturile caragialești. Dar, din motive grave și aflate în mintea tuturor, noi suntem mai triști. „Cu timpul, s-ar putea ca viitorul națiunii să îl înalțe pe I.L. Caragiale ca pe ctitorul moralizării prin satira pe o schemă cu puteri canalizate greșit”, scrie H. Zalis în „Istoria condensată a literaturii române”. Cel mai important urmaș al lui Caragiale nu a fost nici unul dintre fiii săi, Luca și Matei ( cel de al doilea, un mare scriitor, dar de cu totul altă factură), ci Eugen Ionescu, românul naturalizat în Franța, care a pus bazele( împreună cu Samuel Beckett) teatrului absurd. Eugen Ionescu a înțeles de minune latura perenă a satirei înaintașului său. Golul sufletesc, gândirea -șablon, marasmul intelectual al omului modern au ieșit la iveală cu toată puterea și cruzimea adevărului. Putem face o paralelă perfectă între „ Cântăreața cheală” a lui Ionescu și, de pildă, „ Căldură mare” a lui Caragiale. Dar întreaga operă a lui Ionescu este ombilical legată de umorul amar al lui Caragiale. Smotocea și Cotocea, Leonică Ciupicescu, Manolache Guvidi, Trahanache, Tipătescu, Bibicu, Pristanda, Gudurău, o întreagă galerie din dramaturgia și din „Momentele” genialului Caragiale reînvie prin Eugen Ionescu și se perpetuează și azi, în viața noastră, pe stradă, la TV, oriunde, inclusiv în Parlament. Un alt merit de seamă al scriitorului este demontarea cu o minuție de ceasornicar a mecanismului patriotard-demagogic. Caragiale a fost acuzat și de lipsă de loialitate față propriul popor. Și de plagiat, cu piesa ” Năpasta”. A avut numeroși dușmani, oameni care , de fapt, erau chiar modelele personajelor sale. Publicația „ Moftul român” nu a fost uitată. Iar, după 1989 a apărut „Academia Cațavencu” în cinstea marelui înaintaș.
    Este interesant de recitit ce scria G. Călinescu în „Istoria literaturii române”- „ I.L. Caragiale ( 1852-1912) este, după Delavrancea scriitorul cel mai zolist, deși lucrul n-a fost luat în seamă, toți fiind izbiți de aspectul umoristic al operei”. Și criticul dă exemplu povestirea „ O făclie de Paști”. Este vorba de un conflict între evreul Leiba și fostul său angajat, Gheorghe, cu un final tragic, agresorului fiindu-i arsă mâna cu o făclie. Pedeapsa aplicată de persecutat persecutorului, dar ca gest disperat. Radu Gabrea a realizat o peliculă de mare măiestrie artistică, „ Nu uita, Iacobe”, care, nu se știe din ce motive a rămas încă puțin cunoscută publicului larg. Filmarea s-a realizat … în Portugalia, înainte de 1989, pentru că Radu Gabrea era plecat din România lui Ceaușescu. Ar mai fi multe de discutat pe marginea operei unuia dintre cei mai viguroși scriitori din literatura română și universală, pe același palier valoric, cu marele Mihai Eminescu, dar în genul satiric și nu numai. Vom reveni, anul acesta fiindu-i dedicat.

    BORIS MARIAN

    Apreciază

  20. Joi, 2 februarie 2012, ora 15.00, la Muzeul literaturii romane,
    Bd. Dacia nr. 12, va avea loc lansarea volumul „Un caftan pentru Don Quijote”, București, Ideea Europeană, 2011.
    Mă voi bucura să vă am alături de mine la acest eveniment.
    Prietenii sunt rugați să-l facăcunoscut și altor prieteni.

    Cu drag:

    Victor Ivanovici

    Apreciază

  21. Andrei Plesu-Constantin Noica intre filosofie si intelepciune

    Apreciază

  22. Tudor Arghezi – Imagini de arhivă

    Apreciază

  23. Daniel Medvedov – o demonstraţie foarte interesantă şi o biografie şi mai interesantă pe care o veţi citi în nr. revistei din luna februarie.

    Colectivul de redacţie

    Apreciază

  24. Victor Cădere
    un „Nansen” al românilor din Siberia

    Sfârşitul primului război mondial şi bucuria reîntregirii României la 1 Decembrie 1918 – aduceau speranţe mari românilor – Se aştepta „împroprietărirea”veteranilor şi văduvelor de război, o nouă Constituţie cu lărgirea drepturilor pentru toţi cetăţenii ţării, aşezarea României pe noi coordonate ale dezvoltării social – economice.
    În acest context, meritorie a fost şi preocuparea faţă de românii rămaşi în afara graniţelor, începând cu recuperarea prizonierilor de război – români ardeleni aflaţi în Siberia sub dominaţia „Rusiei revoluţionare” pentru care, avea să fie formată o misiune specială în frunte cu diplomatul Victor Cădere.Ajuns în Siberia el avea să devină un Nansen al românilor de acolo, fiind impresionat de tragedia românilor basarabeni ademeniţi să colonizeze ţinuturile siberiene.
    Pentru prezentarea situaţiei românilor din Siberia anilor 1919 – 1921, ne vom folosi de un document întocmit de Victor Cădere, exemplarul cu dedicaţia dată „prinţului Carol al României”, redactat la Vladivostok, aflat în posesia noastră şi donat Arhivelor Naţionale pentru valoarea sa documentar istorică Victor Cădere, pe care l-am numit Nansen al românilor din Siberia, era el însuşi moldovean, născut la 23 iulie 1891 în comuna Buhalniţa, judeţul Neamţ, ajuns doctor în drept al Universităţii din Iaşi şi diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice din Paris -,debutând în viaţa politică în anul 1919 ca membru al delegaţiei Române la Conferinţa de Pace de la Paris.
    De obicei, începuturile carierei diplomatice sunt datate la 1 mai 1931 când a fost trimis ministru plenipotenţiar al României la Varşovia unde a stat până în 1935, apoi la Belgrad (1 noiembrie 1936 – august 1938) şi tot aici, ca ambasador ( 1 februarie 1939 – 10 mai 1941), ultima misiune fiind la Lisabona ( 15 decembrie 1941 – 1 septembrie 1944), la 1 noiembrie 1944 este exclus din M.A.E..,se stinge din viaţă în 1980.
    Dar foarte puţin se ştie că, de fapt, el a avut prima însărcinare, la o vârstă foarte tânără, când prin Jurnalul Consiliului de Miniştri cu nr.3154 din 31 decembrie 1919 s-a constituit Misiunea Română în Siberia având ca şef pe Victor Cădere, care, la 11 mai 1921, avea să întocmească un” Raport general al Misiunii Române în Siberia”,cu menţiunea secret Nr.638, datat Wladivostoc, 11 mai 1921, exemplarul de care vorbim fiind dăruit cu dedicaţie „Alteţei Sale Regale Principele Carol”, Sinaia 15 octombrie 1921.
    În acest raport Victor Cădere consemnează cu durere că nu poate da cifre oficiale în condiţiile politice ale Rusiei anilor 1918 – 1921, dar el consideră că, …”numai pe linia fluviului Amur şi în jurul Omscului, Ircutscului numărul basarabenilor se ridică la 7.000 de familii ( 50.000 de suflete)”, întâlnind numeroase familii care doreau repatrierea deoarece, „Categoria ce trebuie să intereseze mai mult guvernul şi neamul românesc sunt aşa numiţii „Moldoveni”adică ţăranii basarabeni ademeniţi de stăpânirea rusească şi aduşi să colonizeze pustiile Siberiei.”
    Pentru tema noastră, deosebit de semnificativ este capitolul „Chestiunea coloniştilor basarabeni”,o cunoaştere reală, la faţa locului, interpretată cu inteligenţă şi discernământ, relatând „Din primele zile ale sosirii Misiunei la Harbin şi apoi la Vladivostoc, diverşi basarabeni s-au adresat pentru repatriere şi protecţiune. Prima categorie sunt refugiaţii militari sau civili ajunşi prin Siberia din cauza serviciului, a războiului sau a revoluţiei ruse. Aceştia formează categoria cea mai puţin interesantă, fiind puţini români de naţionalitate, cei mai mulţi fiind evrei,ruşi care caută mai ales să-şi scape viaţa moralitatea şi ideile lor nu sunt totdeauna din cele mai recomandabile, aşa că au trebuit să fie cercetaţi cu amănunţime şi poate chiar sever”.
    Preocuparea sa principală era recuperarea soldaţilor români ardeleni, ce căzuseră prizonieri la ruşi, în timp ce ei se aflau încorporaţi în armata austro-ungară, dar sentimentul de solidaritate naţională, cu toate că misiunea plecase din ţară fără a avea instrucţiuni şi pentru basarabeni, a animat puternic Misiunea şi pe conducătorul ei Victor Cădere de a include printre preocupările ei populaţia românească, singura rămasă fără nici-o protecţie într-o Rusie răvăşită de revoluţie. În această situaţie gravă chiar unele organe consulare, ca de exemplu cele poloneze care-şi repatriau conaţionalii, au atras atenţia asupra basarabenilor ca fiind o „chestiune românească”. Victor Cădere având şi sfatul generalului Găvănescu, a organizat protecţia acestora, începând cu depistarea lor şi organizarea repatrierii, susţinerea celor săraci, organizarea de acţiuni culturale ce cuprindeau şi şcoli de alfabetizare, tipărirea unor publicaţii româneşti, deoarece, aşa cum consemna în raportul său, aceştia, „…sunt români, că nu şi-au pierdut deloc graiul, foarte cuminţi, neinfectaţi deloc de ideile bolşevice, având un singur dor, acela de a se vedea iar între români…”Tot el relatează că, „în afară de coloniştii basarabeni, în jurul Habarovscului existau cca.800 – 1000 de colonişti denumiţi –Romani-care sunt veniţi din Dobrogea…”şi că şi prezenţa acestora în Extremul Orient trebuie considerată, „o chestiune românească, de care Guvernul român nu se poate desista”
    Norvegianul Fridtjof Nansen (1861 – 1930) vestit explorator, laureat al Premiului Nobel pentru pace (1922) se implicase încă din anii războiului (1914 – 1918) în protecţia prizonierilor, în acţiuni umanitare din cadrul Ligii Naţiunilor, în deosebi în problema refugiaţilor şi recunoaşterea drepturilor popoarelor mici la autodeterminare – inventând paşapoartele Nansen pentru refugiaţi în 1922 . Victor Cădere, deşi foarte tânăr, va acţiona aproape în acelaşi mod pentru salvarea multor români din Siberia, a prizonierilor de război români ardeleni ce proveneau din armata austro-ungară dar şi a basarabenilor găsiţi acolo în urma diferitelor împrejurări, îndeosebi a „coloniştilor”ademeniţi de stăpânirea rusească.
    Datorită situaţiei din Rusia, „Misiunea” încă de la început s-a confruntat cu numeroase greutăţi, plecând din Paris în ianuarie 1920, trecând prin Washington (15 februarie) unde a aflat că „…deşi bolşevicii ajunseseră stăpânii Siberiei, totuşi trupele naţionale aliate se puteau retrage cu mari dificultăţi prin Vladivostoc” şi că „…s-ar găsi un număr de cca.2500 români prizonieri în jurul Irkuţcului…Informaţii sumare…În 16 martie 1920 ajunge la Tokio fiind prezentat la Ministerul de Externe Japonez solicitând „asistenţă prietenească din partea Comandamentului Japonez în Siberia – În limita cheltuielilor de repatriere suportate de Statul Român propune chiar cumpărarea unui vapor japonez deoarece cheltuielile de transport numai pentru circa 5.000 de oameni se ridicau la 1.750.000 yeni. La 15 aprilie s-a întâlnit la Harbin cu membrii Comandamentului francez, „preluând răspunderea trupelor române prin înfiinţarea unei baze la Vladivostoc, la 28 aprilie, salutând pe” vrednicii legionari din Siberia”care purtaseră grele lupte de ariergardă.
    La 1 iunie deja îmbarca pe vapoare prizonieri români care au sosit în ţară pe 2 iulie. Alte 587 persoane erau direcţionate pe căile ferate chineze al căror transport era făcut de Liga Naţiunilor, iar Misiunea franceză salvase şi ea cca.2.500 soldaţi ai Legiunii Române, iar cu consimţământul acesteia se obţineau două vapoare pentru români. Acum intervine isteţimea lui Victor Cădere ca alături de prizonierii din Primorie, îmbarcaţi în costume militare române, să fie salvaţi şi alţi „supuşi români”
    Greutăţile erau imense, lipseau fonduri de repatriere, încât românii erau îmbarcaţi pe diferite vapoare prin intervenţia diplomatică a lui Victor Cădere ( EL citează în raport condiţiile bune pe care la aveau ungurii,scriind „Crucea Roşie maghiară, sub protecţia Consulatului american, reuşise să aibă la dispoziţie patru vapoare.Pe acestea s-au repatriat cca.700 unguri, supuşi români,cari agitaţi împotriva României, au refuzat orice contact cu Misiunea Română”)
    Sunt redate eforturile de a aduna şi regrupa prizonierii români în trei centre de triaj – de a îmbrăca, hrăni şi evacua şi pe militarii şi civilii basarabeni care solicitau protecţia românească, Misiunea fiind unica autoritate română în Extremul Orient. Baza era la Vladivostok unde „se înregistrau şi persoanele ce pretindeau că sunt supuşi români.Între civili cei mai mulţi erau basarabeni”
    Pentru edificarea publică, cităm în continuare câteva exemple conţinute în acest document.În urma deselor cereri ale basarabenilor lăsaţi de stăpânirea rusească pe drum şi în urma sfaturilor dlui general Găvănescu,am admis la Punctul de control şi familii basarabene şi refugiaţi.Pentru copii acestor dezmoşteniţi am format şi o grădiniţă de copii sub supravegherea soţiei unui ofiţer legionar. Au avut loc şi cursuri de limbă română predate de un ofiţer din Ardeal.Prelegeri economice, literare, politice.Pentru prizonierii analfabeţi o şcoală populară. Societatea Y.M.C.A.a împrumutat Misiunii Române o „maşină de cinematograf”…pentru a „disciplina prizonierii, cari în Rusia sovietică căpătaseră un fel de a înţelege libertatea”Secţia culturală a Misiunei a continuat apariţia „Gazetei Transilvania”editată la Ecaterinburg (Siberia de vest) de Legiunea românească în timpul formării Corpului voluntar din Siberia, iar cu formarea Legiunii – a apărut la Irkutsk” Neamul Românesc””, cu scop de propagandă pur naţional, care era necesară prin faptul că prizonierii români stăteau sub influenţa mişcărilor din lagăre, în general ungureşti şi sub acţiunea ideilor bolşevice de la care românii trebuiau deturnaţi( Să nu uităm că în Ungaria era instaurată puterea comunistă a lui Bella Kun).Pentru a cultiva spiritul frăţesc la prizonieri s-a editat gazeta „Ţara noastră”,Li s-a explicat că soluţia dreptăţii lor nu o vor găsi în război ci în dreptate socială, în cultură şi democraţie, care au la bază spirit frăţesc şi de pace.În spiritul acestei idei, Guvernul român primeşte cu dragoste şi bunăvoinţă toţi cetăţenii ţării, fie ei de orice naţionalitate. S-au litografiat şi cărţi „Culegeri din poeziile lui Coşbuc”, „Istoria războiului românesc”de V.Cădere, „Colinde şi cântece de Crăciun”S-a înfiinţat.o şcoală de analfabeţi pentru 29 la sută din efectiv, cu lecţii de religie, istorie, cântări româneşti. S-a construit „Casa voluntarilor români din Siberia” cu scop cultural,naţional,în serviciul viitorului românesc. A funcţionat şi un Tribunal Militar.
    Am căutat să cităm mai multe exemple din documentul lui Victor Cădere, pentru a reda starea de spirit a românilor din Siberia, în primii ani după victoria în Rusia a” Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917”,indiferent de modul în care ei ajunseră în acele locuri, deruta existentă în cercurile acestora, dată nu numai de revoluţia din Rusia, dar şi de aceea din Ungaria, pentru a evidenţia ce rol a avut Misiunea Română condusă de Victor Cădere, de a uni pe toţi românii, inclusiv alte minorităţi naţionale ce proveneau din România, dar cu deosebire pe românii ardeleni şi cei basarabeni de a participa la eforturile României Mari cu largă deschidere democratică de drepturi şi libertăţi pentru toţi cetăţenii ţării ce aveau să fie consfinţite în Constituţia României din anul 1923. Victor Cădere, consemna în Raportul său, că „Misiunea avea rolul de a întreţine şi prizonierii supuşi români de diferite naţionalităţi, oameni cu sufletul sdruncinat de cele ce văzuseră în Rusia, dezorientaţi de noua lor situaţie şi agitaţi de agenţii Crucei roşii maghiare…”,pentru a atrage atenţia guvernanţilor români de la Bucureşti asupra modului de comportare şi acţiune cu populaţia din toate zonele ce compuneau acum România Mare. Tactul, legăturile stabilite de viitorul diplomat Victor Cădere cu toate celelalte misiuni din Siberia în mod deosebit cu cele franceză, americană, japoneză şi norvegiană, pentru a facilita recuperarea a cât mai mulţi români ardeleni şi basarabeni, documentând apartenenţa acestora la România, au fost exemplare. Din păcate, în perioada interbelică , se cunosc şi acţiuni regretabile ale guvernanţilor români de la Bucureşti. Dăm un singur exemplu, atitudinea faţă de mitropolitul Gurie (Grosu Gheorghe) al Basarabiei. Născut într-o familie românească din judeţul Lăpuşna, după revoluţia rusă din 1917 se va întoarce în Basarabia pentru a-şi relua activitatea pusă în slujba limbii române şi a bisericii naţionale, pus în discuţia Sinodului în 1936 prin intrigi politico-bisericeşti şi din cercurile regelui Carol al II-lea, pentru a fi demis, persecutat, târât prin tribunale, urmărindu-se excluderea din Senatul României unde era membru de drept în calitatea sa de mitropolit. Numai Nicolae Iorga i-a luat apărarea spunând că „Pe umerii popii Gurie Grosu a stat întreaga luptă pentru limba românească în Basarabia”…,protestând că tratamentul ce i se aplica era …nu numai necreştinesc, dar neuman şi cu totul nepotrivit faţă de un ierarh al ţării” (vezi Historia,nr.55,iulie 2006,p.33)Iorga l-a salvat de proces, pe cel ce în tinereţe cunoscuse Siberia pentru atitudinea naţional românească, dar intenţia „grupărilor ticăloşite”i-a afectat tot restul vieţii mitropolitului Gurie, care n-a mai fost lăsat, „liber la Chişinău” pentru a contribui la renaşterea conştiinţei naţionale în Basarabia.

    Prof.dr.Gelcu Maksutovici
    P.S. Prelegere susţinută în ziua de 17 august 2006 la cursurile de vară ale Universităţii Populare „Nicolae Iorga”de la Vălenii de Munte.

    Apreciază

    • Agafitei Popescu Ana a spus:

      Va multumesc pe aceasta frumoasa si utila prezentare, as dori sa aprofundez unele detalii, fac parte din familia Cadere si vreau sa las un material cat mai complex cercetatorilor tineri, astept o adresa de e-mail pt a continua povestea…..

      Apreciază

  25. Prominent members of the Romanian Generation of the 1930’s, Emil Cioran (1911-1995) and Petre Ţuţea (1902-1991), talk about each other in this interview by Gabriel Liiceanu.

    Apreciază

  26. Petre Țuțea a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice și rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare. Din cauza persecuției a publicat foarte puțin înainte de 1989, însă imediat după prăbușirea regimului comunist scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile.(ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Țuțea)

    Apreciază

  27. Apreciază

  28. Apreciază

  29. Apreciază

  30. Apreciază

  31. Vivaldi – Concerto for 4 Violins in D Major

    Apreciază

  32. Apreciază

  33. Revista de Cultura Universala NOMEN ARTIS a spus:

  34. Recenzie de carte – Valentina Becart

    Volumul”Ferestrele nopţii”, autor Llelu Nicolae Vălăreanu.

    Publicat de Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu) în Decembrie 8, 2011 la 9:54am în Salonul PUBLICISTICĂ – ECOURI LITERARE

    Trăirea poetică… o “molie” care “roade viaţa aruncată pe foi volante”…
    *
    “Voi aşterne aici gândurile mele
    fără ordine, deşi poate nu într-o confuzie fără rost.
    Aceasta-i şi ordinea adevărată care va marca totdeauna
    scopul urmărit prin dezordinea însăşi. “ ( Pascal).

    Volumul de poezii „Ferestrele nopţii” , autor Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), a apărut la editura Blumenthal, Bucureşti în 2010. Autorul este prezent cu poezii pe diferite site-uri literare şi în numeroase antologii ( antologia Florilegiu a revistei literare online „Visul”, Antologie de poezie – 55 de poeţi contemporani ( pagini alese) , coordonator Valentina Becart, antologia cenaclului Junimea Digitală „Captivi în sfera de minuni” , în volumul colectiv de poezie al Asociaţiei Scriitorilor Pentru Promovarea Realizărilor Artistice – ASTRA ( Galaţi), Antologia revistei SINGUR , etc.
    „Pasionat de literatură, filosofie şi în general de artă, citeşte şi scrie despre tot ceea ce îi înalţă sufletul ori mângâie privirea.”. ( Petre Dinu Marcel ).
    “Coborât pe trepte” în propriul sine ( ca pe treptele infernului), poetul Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) caută în adâncurile sale secretul vieţii eterne… secret care nu se dezvăluie cu uşurinţă – rămânând până la urmă un mister, o necunoscută… Esenţializate, semnificative sunt versurile ce descriu zădărnicia căutării:
    “Am coborât pe trepte // să pătrund în interior // trecând dincolo de eul meu, // pe uşa zăvorâtă a subconştientului // ca să-mi aşez ordonat // tainele, sentimentele, frustrările, împlinirile, // toate trăirile // într-o bibliotecă nevăzută // pe rafturi numerotate. Apoi să ies pe uşa gândului // mulţumit de izbândă // să intru de fiecare dată // normal omeneşte, // să retrăiesc totul cum a fost // fără deşarte căutări // şi n-am reuşit.”
    ( Numai iubindu-te ).
    Cine a coborât odată în adâncul sinelui ( infernului) riscă să nu mai găsească
    calea spre lumină. Încrezător în forţa liberatoare a artei, poetul , stăpân pe mijloacele de expresie, se află într-o continuă ardere, într-o continuă căutare a adevăratei sale personalităţi, a esenţei “dintâi” neexpusă eroziunii timpului.
    Suspendat între cer şi pământ, între realitate şi iluzie, poetul nu-şi mai găseşte „locul” şi nici liniştea în efemeritatea existenţei cotidiene.
    „Nu m-ai locuiesc nicăieri // sunt aruncat în groapa comună // pe care o scurmă corbii de foame”…
    Nu lipsesc din fondul structural – orientat spre solitudine şi meditaţie – accentele întunecate, dureroase ale sfârşitului de drum.
    „Nu vreau să mă despart de trup // până nu-i sfârtecat de înfrângeri”
    Totul pare lipsit de sens când ajungi să conştientizezi că nu poţi face nimic pentru a opri această rostogolire a timpului.
    „Zilele şi nopţile trec pe drum // obediente şi posomorâte //
    plouă cu cenuşă, // bucăţi din trup se prefac în pământ, // oasele se pietrifică. // şi tu încă mă mai cauţi // cu ochi de sticlă în lacrimi, // cuminţenie a pământului.”
    ( Şi tu încă mă mai cauţi).
    Poetul nu se abandonează în totalitate tumultului interior.Prin mijloace stilistice elevate, sensibilitatea poetică trecută prin filtrul raţiunii – conturează o realitate obsedantă – supusă degradării, ruinării…
    „Dacă-mi surpaţi convingerile cu care am plecat // în zilele de cristal verde, mă voi prăbuşi, // ca un călător obosit înainte de capătul drumului // şi-mi rămân înlăuntru visele spânzurate.” ( De boarea vântului alungat cu petale).
    Între spaimă şi speranţă, sufletul poetului „veşnic tânăr” şi visător… caută „semne” între lucruri care ar putea întârzia apropierea nopţii veşnice.
    „Nimeni nu-mi umblă prin gânduri nevinovat // nelinişti vechi urcă prin trunchiul copacului // în care mă înalţ cu ramurile înflorite // după îndărătnice primăveri.” ( De boarea vântului alungat cu petale).
    Sufletul poetic este mereu în căutare de adevăr şi absolut. Metaforele, prin forţa lor sugestivă, deschid noi profunzimi şi aduc în lumină sensul cuvântului – nedesluşit pe de-antregul. Polarizate în jurul valorii estetice şi a marilor profunzimi sunt versurile ce urmează:
    „ Albul roz devine culoarea strălucitoare pentru fluturi // ca o rochie de mireasă distinsă // în care trupul desenează o clepsidră ascunsă // prin care nisipul curge deasupra de şolduri.” ( acelaşi poem).
    „La marginile zilei” întrebările şi neliniştile umbresc sufletul poetului care m-ai recheamă „gândurile-n tăcere”, amintindu-şi de „o noapte de iubire parfumată”… Amintirile frumoase nu fac decât să amplifice sentimentul de angoasă şi de sfârşit de drum.
    Sentimentele încep să mă părăsească // şi-mi voi petrece timpul pe ţărmuri // respinse de furtuni, // lângă care nimeni n-a văzut o barcă.” (De boarea vântului alungat cu petale). De multe ori, destinul, ca o „linie gravată pe cer „ – tulbură apele limpezi ale amiezilor însorite şi, oamenii „ blazaţi de chinga neîmplinirilor „ // „alungă timpul din orologii”. Rănile devin vizibile atunci când „clipele se înghesuie // pe muchii de cuţit să-şi taie prin noapte ferestre, // tu stai la geam şi priveşti // cum se împarte nefericirea.” ( Meditaţie).
    Îmbrăţişat cu umbra… bolnavă de iubire şi viaţă – poetul mai crede în „freamătul următoarelor nopţi” şi este „gata să pună pe masa dragostei // sufletul, luminişul gândurilor, ziua de mâine”…plină de promisiuni. ( Nu ştiu cum va fi mai departe ).
    „Degeaba te aştept la masa tăcerii / faci porţi sărutului, // gura mea umbrită de infinit // îţi rupe bucăţi din carne, // le zideşte în cuvinte // şi nu se satură.” ( Meditaţie). Versurile scot în evidenţă infinitatea trăirilor interioare, imaginaţia debordantă, complexitatea şi libertatea de creaţie a spiritului.
    Estetica poetului Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) este partea valoroasă a gândirii sale care dă frâu liber spontaneităţii şi fanteziei creatoare. Astfel, găsim în „miezul cuvintelor” „sfârtecate de erori // două dedublări ale aceluiaşi eu”… „dedublări” ce nu-şi găsesc liniştea şi matca şi parcă „ se răzvrăteşte voinţa nedumerită // se simte trădată prin sânge.”… ( Dezacord).
    Prin poezie ( cuvânt), autorul încearcă să sustragă eroziunii timpului o parte din clipele ce „se scaldă-n promisiuni „, o parte din fragilitatea fiinţei sale muritoare. Privindu-se în oglinda timpului, poetul intră în „dezacord” cu ceea ce i se înfăţişează şi ceea ce simte cu adevărat.
    „cred că defrişările mele interioare // le port ca un blestem // al dezacordului dintre imaginea // de sub aripile tinereţii // şi realitatea întoarsă pe dos // din ceasul vremii.” ( Dezacord). Poetul conferă versurilor lejeritate, alunecare molatică, , fiind mereu în căutare de noi forme de expresie „ în limpedele ochi al izvoarelor”…
    ( A sosit timpul căutărilor)
    „A sosit timpul căutărilor. Să începem. // Cerbii neliniştiţi în somn învaţă singuri // Freamătul discret al tufişurilor // Începe vânătoarea morţii.”…
    Viaţa pulsează în fiecare fibră a timpului ţâşnind „miraculos spre înălţimi” în căutarea „lumilor cu taine nescrise şi nedezlegate”…
    „Să ne avântăm pe drumuri prin locuri noi // Să auzim cum se desfac în zori florile”… „ Prin câte nenumărate clipe am fost împreună // Unul lângă altul, pas cu pas, // Cu aceste sublime daruri de iubire.” ( A sosit anotimpul căutărilor”. Cu ajutorul Cuvântului poetul poate crea o lume nouă, o lume mai bună, poate realiza trecerea de la real la ideal ( spaţiul supremei locuiri).
    „seara adună umilinţele şi desfătările”…
    În intimitatea odăii unde „arde duhul focului” totul este permis: să strigi împotriva umilinţelor ce-au ştirbit frumuseţea unei zile sau să te abandonezi în braţele iubitei pe care „ o las să-mi umble divin cu degete calde // prin simţurile venite de la marginea lumii”… Versurile ce urmează sunt bogate în semnificaţii, tristeţea poetului dispărând ca prin farmec la vederea femeii „venind printre flori”… Găsirea jumătăţii reprezintă formula magică, „formula întregirii supreme”.
    „Ochii se bucură de fereastra luminoasă // pe unde văd femeia venind printre flori // să împartă cu mine cuvintele auzite,// surâsul ei învinge teama din palme // fuge urâtul tăcerii şi-mi aduce din nou // pofta să-mi regăsesc gândurile împreună // scrise pe hârtia albă ca un pustiu de ninsori. ( Ca o stea cu durere de lumină).
    Poetul, neliniştit şi tenace, dă formă şi valoare estetică fiecărui gând – cu fiecare experienţă spirituală trăită… şi iată cum:
    „prin cântecele târzii ale serii, // l-au izgonit în noaptea făgăduită somnului // la fetele dintre ape şi păduri”… ca mai apoi „ mângâindu-le a şoptit fiecăreia în vis // viaţa şi sufletul lui furtunos”… Dar nimic nu va rămâne din farmecul nopţii în „inima de nisip a poeţilor „… căci odată cu ivirea zorilor când „muzele ies din letargie // îşi vor scrie poemele // pe palma dreaptă a soarelui // într-un alt anotimp.” ( Într-un alt anotimp ).
    Iubirea este sentimentul care aduce un plus de bucurie şi lumină în viaţa poetului ce nu conteneşte să caute dragostea visată ( calea de acces în misterele lumii ), dragoste ce-l poate salva din braţele singurătăţii. Versurile următoare se apropie de sublimul trăirilor poetice: „Să cobor înapoi // la femeia clepsidră // cu ochii ei aţintiţi direct // încât să rămân gol // într-o iubire, de iubire ascunsă // fără să fie nevoie de cuvinte.”… „ Să simţim // un gând ca o sămânţă // care prinde contur în mâinile noastre, // nimeni să nu bănuiască nimic // Şi nici măcar noi // să nu spunem ceva, cuiva // până nu se vor înălţa în iubire // mugurii certitudinii.” ( Un gând ca o sămânţă).
    Femeia rămâne misterul lumii, legătura dintre viaţă şi moarte, „clepsidra” ce măsoară efemeritatea clipelor terestre.
    Venirea iernii declanşează în sufletul poetului stări complexe, de nostalgie şi tristeţe… acesta conştientizând că „ toate-s plecate, au luat timpul cu ele // spaţiul e gol, florile ofilite, pustiul întins.” ( Nostalgie ).
    Deschiderea poetului către esenţa lucrurilor, către semnificativ şi elevat este evidentă în întreaga scriere, aceasta reprezentând caracteristica unei structuri rafinate, a unei trăiri intens vibratoare. Poemele sunt expresia jocului abil al inteligenţei, fanteziei creatoare… Folosind semnificaţii şi nuanţe cât mai variate, acesta ne oferă noi viziuni asupra existenţei, găsind modalităţi de expresie ce pun în valoare autenticitatea stilului.
    ( Eu sunt drumeţul cu ochii de praf)
    „Eşti fata cu sufletul plin de de seminţe // şi trupul mlădiu ca spicul de grâu,// prin sângele tău trec recolte de fluturi”…
    Toate drumurile vieţii duc într-o bună zi la „răscrucea de stele”, acolo unde „ înfiorate ierburile aşteaptă coasa, // ciocârlia îşi încearcă glasul în zbor”. Fascinat de tainele ce i se aştern în cale poetul se lasă sedus de „glasul” chemării şi împlinirii. Fără această împlinire ar rămâne un simplu drumeţ ce-şi va pierde urma…
    „Eu sunt drumeţul cu ochii de praf //la fântâna cu ciutura-n cumpănă,”…
    Însetat de viaţă „ noaptea o petrece călare pe mânji „ în căutarea jumătăţii, în căutarea femeii – fără de care – viaţa ar rămâne ca o câmpie arsă…
    „ te adun din braţele astrului de vară”…
    În felul său particular, poetul este un romantic, un visător sensibil. Dorinţa de contopire, nestăvilita iubire ce se vrea dăruită… fac sufletul să vibreze la unison cu natura. Această trăire inefabilă, magică este reliefată de metafore cu conotaţii revelatorii: „ mă retrag cu tine în inima lemnului”… Şi cum poţi să râmâi nepăsător când aştepţi „ să treacă femeia despletită de gânduri “… În liniştea încordată a aşteptării ai putea să auzi cum circulă “seva” prin arbori şi cum sângele aprins… circulă prin artere. “Copacul din inimă se înalţă falnic // tu te-ai aşezat la umbră // printre ramuri, pe ascuns // apoi la vedere // am început să te absorb în rădăcini.” ( Copacul din inimă).
    …şi alte bijuterii stilistice:
    „ca într-o cochilie-n somnul alb // înfăşurat de ape”…
    „prăvălită printre flori // în toamna mea rumenită // de fructe”…. ( Nu mai semeni cu tine).
    “aud bătăile inimii în tâmple – un ceasornic // care se apropie de undeva // cu ticăit tot mai puternic”… ( Nedumerire).
    Performanţa poetică constă în aceea de a da formă realităţilor invizibile, de a surprinde transformările ascunse în lucruri. Într-un limbaj silenţios, purtând veşmântul modernităţii, poetul se dezvăluie a fi un peregrin prin propriul destin, prin labirinturile trăirilor interioare. Aparent detaşat, ascuns îndărătul cuvintelor, acesta ne lasă o “fereastră” deschisă spre singurătăţile crespusulare ce-l însoţesc în orele târzii… În aceste momente întrebările vin să-i ceară “socoteală” aruncându-l în nelinişti abisale…
    „şi să-ţi sapi fântâna //după apă vie // în propriul pustiu”. ( Nedumerire).
    Expresii ca: „înainte să-şi frângă zborul” ; „nu bănuiesc că între coperţile cărţii // se ascunde inefabilul „ ; „din care furăm clipe lucide”, „şi visează libertatea din stepele zilei”, „pe drumurile acestor ţinuturi pustii, // cu cine voi împărţi spaima”, „drumul e atât de lung. Abia mai simt // picioarele de piatră şi lut, // cui voi mărturisi // iluzia unui han.” ( Iluzia unui han)… scot în evidenţă „oboseala” atâtor drumuri, modificările survenite la nivelul structurilor sufleteşti şi ale gândirii, latura anxioasă a poetului, tristeţea şi durerea de a se şti „captiv” într-o existenţă finită supusă degradării. Palpând orizonturi necunoscute, reuşeşte să recreeze – într-un limbaj transfigurat, stilizat – un climat respirând gingăşie, culoare şi frumuseţe.
    „dar te aştept pe tine, am uitat cuvintele //prin care mă înţelegeam cu fluturii”…
    Sau:
    „împart cu păsările bucuria // de a fi împreună cu tine // să simţim mirosul ierburilor crude”. ( Împart cu păsările bucuria).
    „se face lumină-n casa de vis” //…
    „vreau ceva să mustească din miezul pietrei // să cânte în inima lemnului // cu dragoste // singurătatea să fie pusă pe note // s-o cânte femeile singure // şi să mă caute”. ( De ce plopii erau fără soţ). O lumină tandră şi mângâietoate există în toate… chiar şi în preajma singurătăţii. Prin iubire sufletul se „îmbogăţeşte de culoare” şi orele cenuşii, singuratice nu se mai aud „venind prin întuneric”. Sunt şi momente când tăcerea nopţii devine sufocantă, de nesuportat, chiar sfidătoare…
    „trist, te aşteaptă o noapte lungă // noaptea singurătăţii tale // nu se mai poate // trebuie întreprins ceva”. ( Cum să-ţi umpli o zi obişnuită).
    Ce-i de făcut în asemenea situaţii? Poetul găseşte până la urmă soluţia: „şi nu mai vreau decât femei. // Să mă alunge dintr-un pat în altul,”…
    „apoi să mă rostogolească într-un cearceaf”… ( Şi mă întreb). Voluptatea ascunsă a păcatului nu este o caracteristică a poetului… ci mai degrabă o fantasmă a nopţii, o „fugă imaginară”, o evadare din non-sensul nopţilor lungi ce-i mistuie sufletul.
    Aflat la „marginea vieţii”, bântuit de sfârşit, de timpul ce „macină” clipele senine, poetul se întoarce cu gândul la „miezul copilăriei” – acolo unde totul era miracol, poveste, zburdălnicie fără griji.
    „La poalele dealului, // cu urechea lipită de calea ferată // şi plăcerea trenurilor care vor veni. // Plantele se îmbogăţeau de lumină, // iar sufletul era uns cu ierburi.” ( Sunt un copac). Rătăcirea pe drumuri necunoscute este un bun prilej de meditaţie şi revenire la vechile rădăcini.
    În decorul tuturor anotinpurilor, fiecare cu mirajul şi tonalităţile sale coloristice, regăsim trăirile poetului, revelaţiile unei conştiinţe superioare – aflată într-o continuă pendulare de la un pol la altul al existenţei, peregrinare între plinuri şi goluri…
    (La porţile tăcerii)
    „Mă zbat să înfloresc în lemn de zadă // La porţile tăcerii iubirea o strig”.

    „Drumul aleargă prin gânduri şi vise // Prin viaţă străbat un singur parcurs, // La porţile tăcerii intrările-s deschise // Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs.” Totul devine o „rană” când conştientizezi că drumul are un singur sens: spre stingerea finală! Înfrângerile tăinuite, tristeţile, melancoliile sunt învăluite într-un fel de seninătate rafinată – fără a fi captive unor sfâşieri nelumeşti. Inteligenţa creatoate interzice exaltarea trăirilor… şi pune în locul lor reflecţia, nostalgia blândă… frânturi de existenţă care se abandonează în braţele cuvintelor armonioase, expresive – mânuite cu migală şi rafinament de către poetul Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu).
    Volumul de poezie „Ferestrele nopţii” se impune prin varietatea şi compexitatea temelor abordate, prin autenticitatea stilului şi esenţializarea trăirilor. Cu ajutorul cuvintelor poetul creează şi recreează o lume, defineşte un univers – traversat de nelinişti fecunde, de sensibilitate – izvorâte din conştiinţa estetică ajunsă la deplina maturitate poetică.
    Noaptea – simbol al misterului, al necunoscutului, îngroapă luminile ce i-ar putea ştirbi tainele. Cititorul este invitat să-şi lase sufletul să pătrundă pe „ferestrele nopţii” acolo unde arde flacăra creaţiei…
    Valentina Becart

    Apreciază

  35. Apreciază

  36. De la dl. Gheorghe Stroia

    Se povesteste … ca intr-o dimineata de iarna, un batranel, tare impovarat de saracia si necazurile avute in viata, porni spre cismea, sa aduca apa in umila sa locuinta. Era si batran si bolnav, iar fara apa cea de toate zilele nu se putea. Facea economie si la apa de baut, caci galeata pe care o cara i se parea din ce in ce mai grea. Povestea sa – povestea oricarui parinte, luptand cu greutatile vietii pentru a-si creste pruncii, daruindu-le din puterea lui. Si mare este bucuria parintelui cand isi vede copiii rostuiti, oameni cu carte, invatati si asezati la casele lor. Numai ca, dupa ce isi iau zborul, copiii, prinsi fiind in problemele zilnice, incet … incet, isi aduc aminte din ce in ce mai rar de parintii lor. Unii dintre ei zboara departe, departe, acolo unde dragostea parinteasca ajunge la ei, doar printre randurile scrisorii scrise cu lacrimi de sange.

    Asa pati si batranelul nostru care, ducandu-si cu greu zilele, se simtea din ce in ce mai singur. Sau, poate nu era chiar atat de singur. Era el si Dumnezeu! Cel care, indiferent necazul in care s-ar fi aflat, nu l-ar fi abandonat, niciodata! Nadejdea pe care batranelul si-o punea in Dumnezeu era la fel de mare si de fierbinte precum ruga lui de dimineata sau cea din noaptea tarzie! Credea cu putere in El! Simtea ca, desi sarac, sufletul lui se imbogateste pe zi ce trece cu glasul lui Dumnezeu. Nu mai auzea atat de bine vocile oamenilor dar, atunci cand tacerea era profunda, auzea cantarile ingerilor slavei, auzea cerurile fosnind de aripile heruvimilor, simtea ca Pazitorii sunt … aproape.

    In dimineata aceea, cerul era ca de lapte. Pe marginea drumului, copacii cu varfurile leganate de vantul racoros, se zgribuleau, incercand sa-si ascunda goliciunea. Gerul era puternic, pana si fumul care iesea pe hornurile caselor tremura de frig. Batranul, imbracat cu o haina peticita, cu blanita de la maneci roasa, purta pe cap o caciula de miel, cu marginile indoite. Pe sub haina de iarna, purta un pulover rosu, impletit, de pe vremea cand buna sa sotie traia. Iesind din casa, fu intampinat de glasurile zgomotoase ale copiilor, care erau cat pe ce sa-l dea jos din picioare. Dar, poti sa te superi pe glumele lor, pe veselia si pe glasurile sunand a clopotei? Vazandu-i, ii trecura prin fata ochilor imaginile chipurile copii sai dragi, de varsta lor. Asa erau si ei – nastrusnici si ghidusi dar, parca putin mai respectuosi si mai cuminti.

    Tinand strans in mana galeata, pasea incet si apasat pe zapada proaspat cazuta. Poate cu putina teama, sa nu cumva sa alunece si sa cada. Nu de cazatura ii era teama, ci de faptul ca nu s-ar mai putea ridica. Dar, chiar si asa, indrazni. „Apara-ma, Doamne, sa ajung cu bine inapoi!”, murmura batranelul. Zarea deja marginile inghetate ale cismelei, peste care se prelingea un firisor de apa limpede. Grabindu-se sa ajunga cat mai repede, piciorul drept ii aluneca peste marginea inghetata a unei pietre, ce se rostogoli de indata. Cazu in genunchi, dar nu se lovi prea tare. „Doamne, daca ar fi vreun copil de-al meu aici, m-ar ajuta sa ma ridic! M-ar ajuta sa car si galeata asta, care e din ce in ce mai grea!”.

    Nu termina de rosti cuvintele ca inaintea sa aparu un tanar, inalt si subtire, imbracat frumos, cu haine rosii de catifea. Purta pe deasupra un mantou soldatesc, cu blana de astrahan negru la maneci si la guler. Capul ii era descoperit, vantul fluturandu-i pletele aurii, de culoare graului de vara. Ochii sai scanteiau ca doua stele, emanand bunatate si caldura. Intinse mana batranelului, spunandu-i: „Haide, tata-mosule, ridica-te!”. Mirat de o astfel de aparitie, batranul intinse mana tanarului si se ridica. Dupa ce-i umplu galeata cu apa, tanarul se oferi sa il conduca pana acasa. Tot drumul inapoi, batranelul se tot gandea, tragand pe furis cu ochii spre tanarul misterios: ” Ce minune sa mai fie si asta?”.

    Mergand in tacere pe drumul troienit, batranelul isi aminti de vremurile cand – in putere fiind – petrecea ziua de Sfantul Nicolae, acasa, langa copiii sai frumosi. Pe fiul cel mare il chema Nicolae, iar pe una dintre fete Niculina. Si unde mai pui ca si el era tot Nicolae, botezat asa, pentru ca se nascuse chiar de ziua Sfantului Mare Ierarh. Masa lor era plina de bucatele de post, caci era Postul Craciunului, respectat cu mare strictete la el in casa. Sotia sa, o foarte buna gospodina, facea placinte cu mere si placintele cu dovleac – favoritele fiului cel mare. Pe masa gatita cu un acoperamant brodat fin, ii asteptau sarmalele de ghebe, frumos aliniate pe platoul de portelan. „Ei, ce vremuri! De s-ar mai intoarce, macar si pentru o clipa!”.

    Sprijinit de bratul tanarului, batranelului ii veni aproape sa lesine, caci poarta era intredeschisa. Pe aleea inzapezita ce ducea spre usa de la intrare, se vedeau urme de pasi. „Sigur m-au calcat hotii!”, isi zise batranelul, in gand. Dar, nu de hoti ii era frica, sigur n-ar fi avut ce sa ia, caci era umil si, in afara de un caine si o pisica, nu avea nimic. Tanarul de langa el ridica galeata si o aseza pe holul intunecos de la intrare, pe un taburet. Tinandu-l pe batranel de mana, il impinse catre odaia din spate, unde se retrasese de gerul de afara. Deschise incet usa la camera si batranelul amutise. Odaia era calda, focul isi arata limbile rosietice, prin zabrelele portitei de la soba. Pe perete, candela era aprinsa, imprastiind in jur pace si liniste. Masa de la perete era gatita deja de sarbatoare si bucatele aburinde stateau frumos aliniate! Mirosea a sarmale de ghebe, a placinte de mere cu scortisoara si rom!

    Credea ca viseaza sau ca a murit si a ajuns in rai. Nu atat in raiul lui Dumnezeu, ci in raiul care facuse parte din viata lui, odata. Se trezi buimac, luat pe sus de feciorul sau cel mare – Nicolae. Erau cu totii acolo – copiii si nepotii sai, care venisera de departe, sa-i faca o surpriza, chiar de ziua lui. O putere de neimaginat il cuprinse pe batranel. Uitand pentru o clipa de copii, el cauta cu privirea pe tanarul care-l insotise. Alerga incoace si incolo ca sa-l gaseasca! Dar, in zadar! Ajungand la usa de la intrare, zari dincolo de poarta silueta unui batranel, imbracat in haina de arhiereu, ce se departa prin neaua sclipitoare. Avea in mana un toiag mare, cu o cruce in varf, iar fata ii stralucea ca soarele. Era chipul din icoana pe care o pastra in camera din fata. Abia atunci, cu lacrimi mari in ochi, batranelul realiza: „Era El … era chiar Sfantul Nicolae! Venise sa-l ajute, sa-i aduca din nou pe copii aproape, sa-i puna belsug pe masa. Venise sa-i spuna: LA MULTI ANI … NICOLAE!”

    Dupa ce-l petrecu pe sfant cu privirea, se intoarse in casa, ca sa-si stranga copiii si nepotii in brate. Era fericit, cum nu mai fusese demult. Se simtea mai tanar, mai vioi. Nu-l mai durea nimic si de rana de la genunchi, deja uitase. Si de data aceasta, simti ca mana celui Atotputernic era deasupra sa. A fost cea mai mare minune pe care i-a fost dat s-o traiasca. Era umil, nici vorba de mandrie, dar in sinea lui isi spunea: „Cine poate indura bucuria de i se spune LA MULTI ANI, de ziua sa, chiar de Maritul sau Ocrotitor?”

    Oare, era un semn, era o prevestire? Si ce daca? Traise deja multe si vazuse si mai multe in viata lui. Tot atatea, cate va doreste si voua sa ajungeti sa vedeti si sa traiti, dragi copii!

    LA MULTI ANI, NICOLAE! LA MULTI ANI, DRAGII MEI!

    Gheorghe A. Stroia

    Adjud – 6 decembrie 2011

    Apreciază

  37. Al.Tocilescu, Andrei Şerban şi acum Leon Volovici, pierdem tot mai multe valori….
    Dumneyeu sa-i ierte şi să-I odihnească în Pacea Lui.

    Apreciază

  38. In memoriam Leon Volovici

    Institutul Cultural Român regretă profund încetarea din viață, în dimineața zilei de 1 decembrie, a profesorului Leon Volovici, istoric şi om de litere. Colaborator apropiat al ICR, Leon Volovici a avut o contribuție de seamă la proiecte desfășurate de Institut la Tel Aviv și la București.

    Născut la Iaşi la 10 august 1938, Leon Volovici a fost cercetător la secția de istorie literară a Institutului de Filologie ‘Alexandru Philippide’ din Iași, apoi, după plecarea sa în Israel în 1984, la institutul Yad Vashem şi la Universitatea Ebraică din Ierusalim unde a fost, de asemenea, profesor. Personalitate internaţional recunoscută în domeniul istoriei culturale româneşti şi al studiilor iudaice, Leon Volovici a fost, de asemenea, profesor invitat, predând periodic cursuri la universități din Ungaria, Statele Unite şi Israel, dar şi în ţară, la Cluj, București și Iași unde a format generaţii întregi de studenţi şi cercetători. A condus, împreună cu criticul de film Costel Safirman, Cercul Cultural de la Ierusalim, dedicat întîlnirilor cu scriitori și artiști români. A fost unul dintre inițiatorii Societății de Studii Benjamin Fondane (Paris și Ierusalim) și membru în comitetul de redacție al revistei Cahiers Benjamin Fondane.

    A publicat studii (în română, ebraică, engleză și franceză) privitoare la istoria vieții intelectuale evreiești din România, evoluția antisemitismului din România și în țările est-europene, interferențe culturale și literare româno-evreiești, eseuri despre scriitori români. Co-autor al Dicționarului literaturii române de la origini pîna la 1900, apărut în 1979 la Editura Academiei, Leon Volovici a fost editorul secțiunilor dedicate istoriei evreilor din România din The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe, lucrare de referinţă apărută în două volume la Yale University Press în 2008. A colaborat la diverse reviste culturale din România (Anuar de lingvistică și istorie literară, Cahiers roumains d’etudes litteraires, Convorbiri literare, Cronica, Iașul literar, Revista cultului mozaic, iar după 1990, în revistele 22, Apostrof, România literară, Secolul 20, Arc, Dilema, Sfera politicii, Lettre Internationale, Plural), dar şi din Israel, Statele Unite, Franţa, s.a.

    Este autorul volumelor Apariția scriitorului în cultura română (Junimea, 1976; ediție revăzută Curtea Veche 2005); Ideologia naționalistă și ‘problema evreiască’, Humanitas 1995; prima ediție este în engleză Oxford, Pergamon, 1991 – premiul Arcadia; Întîlniri la Ierusalim, în colaborare cu C. Safirman (Fundația Culturală Română, 2001); Noi întâlniri la Ierusalim, în colaborare cu C. Safirman (Institutul Cultural Român, 2007); De la Iași la Ierusalim și înapoi, Ideea Europeană, 2007.

    A editat volumele Mihail Sebastian – Jurnal 1935- 1944. Prefață și note (text îngrijit de Gabriela Omăt) Humanitas 1996, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru cea mai bună ediție a anului, Premiul Arcadia; ediția ebraică Nimrod, Tel Aviv 2003; Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România. Ediție, prefață și note (Hasefer 2000); B. Fundoianu – Iudaism și elenism. Ediție îngrijită cu Remus Zăstroiu (Hasefer 1999); Mircea Saucan, Colivia caută pasărea, ediție și prefață, Institutul Cultural Român, 2008; Eugen Relgis, Eseuri despre iudaism, Hasefer, Bucureşti, 2011.

    Apreciază

  39. Mulţumim domnule George Stroia pentru frumoasele rânduri… şi gânduri.
    Cu preţuire, Viorela Codreanu Tiron şi colectivul de redacţie

    Apreciază

  40. GHEORGHE A. STROIA: RANDURI DIN SCRISOAREA CATRE TINE: LA MULTI ANI, MAICUTA ROMANIE!

    Azi, poate mai mult ca niciodata, avem nevoie de repere, avem nevoie de parinti, avem nevoie de scumpa noastra Mama! Buna (cum o vedem noi) sau rea (cum o vad altii), suferinda, bolnava, hulita sau blamata de toti cei care nu o cunosc cu adevarat, prea mandra sau prea umila, Ea ne primeste de fiecare data cu bratele larg deschise, cu lacrimi fierbinti in ochii sai frumosi, de culoarea Marii celei Mari. Eu – romanul, Fiul cel risipitor, ti-am aruncat in vant mostenirea, am avut inima de a ma lepada de frumusetile tale extraordinare, de a ucide pasarile in zborul lor lin peste sufletul tau mare. Eu, fiul cel nedemn, am prigonit caii infocati ai amorului tau propriu, am demolat muntii si am strivit fara mila padurile tale verzi, la poalele carora curg acum izvoare cu apa de sange. Eu, nesocotitul, am scos din pamantul reavan, cu aroma de tarina pustie, osemintele inaintasilor si le-am profanat gloria, fara sa ma gandesc ca mi-am profanat parintii, fratii, surorile, bunicii si ca mi-am convertit sufletul intr-o neagra cerneala, cu care nici macar nu mai pot scrie.

    M-am uitat peste umar, in tarile din jur si am vazut pamanturi sterpe si seci, tarini lipsite de bogatia darului lui Dumnezeu, am vazut munti prabusiti peste capetele ingandurate ale oamenilor. Dar, am mai vazut in ochii acelor oameni o deosebita mandrie pentru ceea ce nu au, dar viseaza sa aiba. Oare, de ce nu stau putin in loc, sa visez la ce as putea face cu tot ceea eu am si altii… NU? De ce sa nu vad, cu ochii sufletului si ai mintii, chipul atat de frumos al Maicii mele Preasfinte: Romania? De ce toate aceste ganduri rele imi intuneca mintea, imi ucid setea de cunoastere, imi distrug valoarea? Si apoi, de ce Roman, din sublimul substantiv comun, transformat de inaintasii nostri in temutul aparator al crestinatatii, ROMAN printre neamurile pamantului, a devenit acum – in ochii nostri si ai lumii intregi, un banal adjectiv? Cine imi da dreptul sa hulesc fara scrupule, numele parintilor mei, numele mamei mele, Romania?

    Trezit din amara mea stare de visare, Eu, Fiul Risipitor, promit sa ma intorc, din tara aceea indepartata, in care am plecat ca sa traiesc mai bine! Tara in care altii primesc roadele muncii mele si nu inceteaza sa ma umileasca. Promit sa las orice orgoliu sau falsa mandrie deoparte, sa readuc, fie si in gand, zambetul campurilor tale de maci, sa-ti pictez cu albastru senin cerurile tacute, sa ajut ploile binecuvantarii tale sa cada peste tarinile insetate, ce vor deveni din nou pline de rod! Eu, umilul tau fiu, promit sa fac din florile tale minunate, buchetul recunostintei mele, pentru fiecare zi de binecuvantata sarbatoare! Eu, promit sa ma schimb si sa te preschimb si pe tine in taramul de odinioara, pe care cresteau paduri de viteji, gata sa-si verse pana si ultima picatura de sange, pentru tine, Maica mea Romanie! Promit sa fiu harnic si bun si bland, asa ca tine!

    AZI, 1 DECEMBRIE 2011, E ZIUA TA! Implinesti ani… multi si esti, totusi, atat de tanara! Mai ai atat de multe lucruri bune de aratat lumii intregi si sa ne ajuti sa redevenim fiii tai demni! Mai ai puterea, AZI, Maicuta, sa ne aduni sub aripile tale ingeresti? Mai vrei, Maica noastra sa ne strangi in bratele tale firave, sa ne mangai sufletul cu vorbele tale dulci? Mai vrei sa ne indemni la reculegere, sa fim odraslele iubite ale cinstei si onoarei tale … imaculata ca un vis? EU VREAU! Eu te iubesc, Maicuta mea, te ador si promit sa lupt pentru tine! TE IUBESC, ROMANIE, TARA MEA DE GLORII … TARA MEA DE DOR!…

    Al tau Risipitor Fiu … , Romanul de aici sau de … departe, Romanul dintotdeauna.

    Articol apărut în CONFLUENŢE ROMÂNEŞTI : http://confluente.ro/

    Apreciază

  41. Revista de Cultura Universala NOMEN ARTIS a spus:

  42. Apreciază

  43. André Rieu – Romantic Paradise (Live in Italy)

    Apreciază

  44. TCHAIKOVSKY: Swan Lake (Bolshoi Ballet, 1989)

    Apreciază

  45. Şi o dimineaţă frmoasă tuturor si o săptămână minunată!

    Apreciază

  46. Apreciază

  47. Apreciază

  48. Apreciază

  49. Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s