RITORNO

 

Ho disteso tutti i miei anni

sui petali della pioggia,

lentamente a lavarmi i peccati

oltre i quali, senza fine,

passeranno gli attimi della notte

trafitti

dal bagliore degli esperi

di ritorno al mattino della parola.

 

 

 

 

ÎNTOARCERE

 

Mi-am aşternut anii întregi

pe petalele ploii,

încet să-mi spele păcatele

peste care, fără sfârşit,

vor trece clipele nopţii

străpunse

de strălucirea luceferilor

întorşi în dimineaţa cuvântului.

 

 

 

 

NULLA DIPENDE DA NOI

 

Tutto fu preso nell’ultimo vortice

di un immane turbine

che scorrerà, adagio, indietro,

nel deserto dal quale nacque,

ritornando ancora e ancora

alle sabbie delle dune

scolpite dalle mani

e dalla rabbia del vento.

 

 

 

 

 

NIMIC NU DEPINDE DE NOI

 

Totul a fost prins în ultima volbură

a unei mari vâltori

şi va curge, domol, înapoi,

în deşertul din care s-a născut,

revenind, iar, şi iar,

la nisipul dunelor

sculptat de mâinile

şi mânia vântului.

 

 

 

 

 

ALTROVE….

 

Sono l’aria che echeggia nel grido

aggrappandosi al tutto che le appare

per avere una risposta,

un mistero abissale.

Da qualche parte

lontano-vicino si sentiva

il lamento squarciato, doloroso,

di qualcosa incompiuto-indefinito.

— Cosa c’era???!!!

Per te: ― Nulla!

Per me: ― il Grido e la Risposta

si separavano per sempre,

senza essersi mai incontrati!

 

 

 

 

 

UNDEVA…

 

Sunt aerul care vuieşte în strigăt

agăţându-se de tot ce-i iese în cale

pentru a căpăta un răspuns, un adevăr,

o taină adâncă, adâncă!…

Undeva – departe-aproape se auzea

tânguirea, sfâşietoare, dureroasă,

a ceva neîmplinit, nedefinit.

― Ce era ???!!!

Pentru tine:― Nimic!

Pentru mine: ― Strigătul şi Răspunsul

se despărţeau pentru totdeauna,

fără să se fi întâlnit!

 

 

 

 

QUANTO E QUANDO?

 

Quanto devo allungarmi

quanto devo piegarmi

quanto devo lasciare

e quanto devo togliere

dal mio cuore

qui e altrove

per toccare

e cogliere il calore della luce buona?

Quando intorno a me

solo la luce della cera silente e mesta

sento,

tocco

e scotta!

 

 

 

 

CÂT… ŞI… CÂND?

 

Cât să mă întind, cât să mă aplec

cât să mai las, cât să mai iau

din inima mea de-aici

şi de aiurea

ca să ating

şi să culeg lumina bună, caldă?

Când împrejurul meu

numai lumina cerii tăcute şi triste

o simt,

o ating

şi mă frige!

 

 

 

 

SVELATEMI LA LUCE!

 

Appena s’intravvede

la luce dagli abissi…

L’aria delle alture

è prigioniera nella tela d’alghe

che mi tessono e ri-tessono

nella putredine del profondo

da dove grido:

Svelatemi la luce!

 

 

 

 

 

DEZGOLIŢI-MI LUMINA!

 

De-abia se-ntrezăreşte

lumina din adâncuri…

Aerul de-nălţimi

e prins în păienjenişul de alge

ce mă ţes şi re-ţes

în putreziciunea adâncului

de unde strig:

Dezgoliţi-mi lumina!

 

 

 

Anunțuri