Sandro Penna (n. 12 iunie 1906 – d.  21 ianuarie 1977 în Roma ) a fost un poet italian. A publicat poezii prin intermediul/intervenţia/ lui Umberto Saba. Primele poezii apărând în anul 1932.

În 2016 se împlinesc 110 ani de la naşterea poetului Sandro Penna  care, alături de Attilio Bertolucci şi Giorgio Caproni, formează o triadă pe care Pier Paolo Pasolini o plasează în ceea ce defineşte drept „linea antinovecentesca” sau „linea sabiana” (după numele poetului Umberto Saba), opusă direcţiei esteticii secolului XX (denumită „linea novecentesca”), fiind orientată spre tradiţie, un limbaj clar, spontan şi uşor de înţeles, reflectând realitatea printr-un sugestiv descriptivism şi filon narativ. Este o linie poetică inspirată din impresionism sau din realism, aşadar antisimbolistă şi antiermetică.

Publicăm un grupaj de versuri în traducerea Smarandei Bratu Elian, din volumul bilingv Sandro Penna, Poesie / Poezii, publicat de editura Humanitas în cadrul colecţiei „Biblioteca Italiană”, în anul 2013.


Oraş

Zori vineţii, sunt fără dumnezeu.

Pe stradă chipuri adormite cară
snopi îngheţaţi de zarzavat.
Iar vânzătorii-şi strigă marfa-n gol.

Alţi zori eu am văzut, denşi de culoare,
pe mări, pe câmpuri, fără de folos.

Mă las în voia iubirii-acelor chipuri.

*

Fantezie la un început de primăvară

Ochiu-ţi diavolesc
de la mine s-a dus.
Simt aripi că-mi cresc.
Mă uit deja în sus.

Vin trenuri să despice
verdele-n negre sfâşieri,
uitând de tot, ferice,
de gările de ieri.
Acolo,-n timpul ce dispare
de pe ceasornicul uimit,
revine de lucruri hoinare
un dor nedesluşit.

*

Deja-mi vorbeşte toamna. La fereastră
pe întuneric, în tăcere, ascult cum gândul
mi-l apleacă vântul de apus
ce răpăie pe frunzele copacilor
mei negri, singurii vii în noapte.
Apoi în pat mă-nchid. Da’-mi dă bineţe
cântatul unui băietan pe care noaptea,
neiertătoare, îl sporeşte: viaţa nu se schimbă.

*

Ferice cine-i diferit
de-i diferit cu-adevărat.
Dar vai de cine-i diferit
fiind cu toţii-asemeni.

*

Un vis de frumuseţe într-o zi am avut.
Eram într-o caldă mulţime într-un cald ţinut.

*

În albastrul aprins al unei amiezi de vară
des e frunzişul, sorbit de strălucitul soare.
Toate sunt coapte şi depline. Şi-ameninţate
nu-s de nimic. Şi totuşi, departe ca de soare,
şi-aproape, trăieşte-n sine – din sine doar – iubirea-mi.

*

Mi-am aţintit dorinţa înspre orişiunde.
În ploaie eu mi-am prăpădit sămânţa.
Acum se umflă râul şi-n mine înfloreşte
– cum râul se revarsă – o dorinţă nouă.

 

Privind un băiat ce doarme

Tu vei muri copile, eu de-asemeni.
Dar mai frumoşi ca tine alţi băieţi
pe ţărmul mării vor dormi la soare.

Dar nu vom fi atunci decât tot noi.

*

„Poet doar al iubirii”
aşa mi-au zis. Şi poate-aveau dreptate.
Dar vântu-aci prin iarbă, ori zgomotul
oraşului departe
nu-s oare tot iubire?
Sub norii calzi
nu-i oare zvonul
unei iubiri ce arde
şi acolo adastă?

*

Era o dimineaţă de un blând ianuarie
de soare plin. Iar viaţa mea-n tăcere
mi se-arătă ticsită de cuvinte.
Dar nu a fost aşa, cuvintele
mi-au fost puţine şi fără soare poate.
Rămâne încă în dimineaţa de ianuarie
poate-un bătrân de-acum, plin însă de iubire.

*

Moarte, când tu mă stăpâneşti, de văd
eu marea sau văd un copilandru
tresar ca dinaintea
unei tainice comori,
pe care-o ştim închisă.

*

Eu, ars întreg şi pe deplin de viaţă
ferice-n ea şi contopit trăiesc.
Chinul iubirii eu îl privesc în faţă
numai cât rana să mi-o oblojesc.

*

Veşnic stând la fereastră mă găsesc,
eu ce de viaţă-s atât de-ndrăgostit.
Eu oameni şi cuvinte ştiu să împletesc,
e harul mic şi scurt ce mi-a fost dăruit.


(nr. 2, februarie 2016, anul VI)

Anunțuri