REVISTĂ DE CULTURĂ UNIVERSALĂINDEPENDENTĂ

Publicaţie lunară, independentă – fondată la București, în anul 2011

În parteneriat cultural  cu  Editura AmandaEdit, Bucureşti

Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale.

INTERVIU

Florin Lăzărescu, scriitorul român tradus în şapte limbi: „Aş scrie şi dacă aş avea trei cititori”

 

Mihai Voinea  

Florin Lăzărescu (39 de ani) este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani. Are cinci cărţi publicate (trei romane şi două volume de povestiri), a fost tradus în mai multe limbi, a câştigat premii peste premii, iar mai nou a început să scrie şi scenarii de film..

Anul acesta a publicat „Amorţire“, „un roman despre toate întrebările intime pentru care n-am niciun răspuns limpede“.O poveste despre încercările unui bărbat (Evghenie) de 41 de ani de a găsi ceva în care să creadă.

Am dat peste Florin Lăzărescu la Festivalul Dilema Veche, desfăşurat în ultimul weekend al lunii august la Alba Iulia, şi am stat de vorbă despre acest ultim roman al său, despre cum era să-şi irosească talentul de povestitor, despre cum a trecut de la poezie la proză şi despre cum a reuşit să-şi cenzureze pornirea de a da titluri comerciale cărţilor pe care le-a scris.

 „Weekend Adevărul“: Ai publicat recent un nou roman, „Amorţire“, care a fost primit destul de bine.

Florin Lăzărescu: Da, este o receptare cumva ciudată, adică există puţine critici nasoale, dar sunt venite din partea unor lideri de opinie. Cred că am vreo două cronici negative, în general spun că e un roman superficial, plin de glumiţe, că e lipsit de profunzime. Textual s-au legat de un pasaj în care un personaj îşi dă cu părerea despre scriitori, spune că jumătate sunt comercianţi, jumătate sunt nu ştiu cum, criticii sunt nişte loseri… Băi, frate, au luat-o personal, ca şi cum despre ei era vorba acolo. Totuşi, e o pagină dintr-o carte, cartea e despre altceva. Eu am învăţat în clasa a patra să nu mai confund personajul cu naratorul, darămite cu autorul. În schimb am văzut că altora, care citesc din plăcere, şi au scris pe bloguri, le-a plăcut foarte mult.

Pentru tine ce contează mai mult, reacţiile criticilor sau ale cititorilor simpli?

Contează şi ale criticilor. N-ai cum să fii zen, oricât ai vrea, normal că te enervezi. Eu nu ţin supărare, dar pe moment îţi cade faţa.

Mie mi s-a părut că felul în care ai descris lumea literară în carte e destul de aproape de realitate.

Da, dar nu e miza cărţii, nu mi-am propus asta. Însă când intri în această zonă, fără să vrei îţi vin chestii pe care le-ai păţit. Felul în care personajul Evghenie reuşeşte să îşi publice până la urmă cartea ţine de lucruri pe care eu le-am văzut, le-am trăit. Prima mea carte a fost publicată la o editură a unei asociaţii studenţeşti şi trebuia să aleg între 300 de exemplare cu coperta full color sau 500 la două culori. Şi eu am ales 500. Coperta, care de altfel era făcută de un artist foarte mişto, a ieşit absolut ordinară la două culori, a dispărut tot efectul, nici nu se vedea titlul foarte bine. Pe mine mă enervează chestia asta de a face legătura cu biografia autorului, până la urmă trebuie să judeci un text care e bun sau rău. Dacă e să o iau aşa, cred că în romanul ăsta e cea mai puţină biografie, comparat cu celelalte.

Cred că toţi scriitorii se folosesc de nişte lucruri pe care le-au trăit.

Normal că mă folosesc de ceea ce am văzut, pornesc de la o întâmplare, de la lucruri care mă intrigă. Mie îmi place să scriu despre lucruri care interesează şi un om simplu, care dor, care frig, ca ziaristul. Nu mi-am propus neapărat asta, dar ăsta sunt eu. Am crescut la ţară, între povestaşi, şi plăcerea asta a povestitului o am de foarte multă vreme. Eu, pe la 20 de ani, nu visam să devin scriitor, dar, în schimb, eram cunoscut pentru poveştile mele. Toată lumea spunea: „Vine Lăzărescu. Ăsta are poveşti. Hai, zi… poveştile lu’ Lăzărescu“.

„BĂ, DA’ DE CE NU TE-AI FĂCUT FOTBALIST, TATĂ?“ Şi cum ai început să scrii?

Eu am început cu poezia, aveam un cenaclu la Iaşi, unde mergeam. Prima povestire am scris-o din joacă, după ce am câştigat un concurs de poezie pe la Tecuci. Acolo am mers cu Luci Teodorovici, care era prozator. Şi după aia i-am zis: „Băi, dar numai tu eşti în stare să scrii proză? Hai că scriu şi eu“. La început am luat-o în joacă.

Înseamnă că n-ai pornit neapărat cu ideea că vei ajunge un mare scriitor.

Ca să te apuci de scris îţi trebuie aşa, o doză de idealism. Dacă porneşti cu ideea, cum văd că fac foarte mulţi tineri astăzi, care se supără că scriu o carte şi nu devin faimoşi peste noapte, normal că nu reuşeşti. Aşa nu-mi place chestia asta, chiar şi în breasla mea, când se adună lumea la o masă şi parcă e corul bocitoarelor: „Ce nasol, că poeţii o duc aşa, că pe noi, prozatorii, nu ne plătesc, că nu se vinde, că nu e interes!“. Bă, da’ cine te-a pus? De ce nu te-ai făcut fotbalist, tată?

Unii ar spune că au şi de ce să se plângă.

Eu cunosc foarte bine piaţa de carte din România şi cred că în România e suficient să ai un roman bun ca să îl publici. Cu poezia e mai greu, dar cu proza, dacă ai o carte bună, o publici. În străinătate nu e aşa uşor, am discutat cu scriitori care mi-au spus că primele lor experienţe au fost mult mai dramatice decât e pe la noi. Şi faţă de experienţa mea, de cum am publicat prima carte, acum e Poliromul, e Humanitasul, mai e Curtea Veche… Dacă eşti bun, reuşeşti. Şi eu mă mai plâng, dar când mă dau doi paşi înapoi realizez că e o chestie pe care mi-am asumat-o şi îmi place. Aş scrie şi dacă aş avea trei cititori. Şi au fost astfel de vremuri. Povestea „Lampa cu căciulă“, după care s-a făcut şi film, a făcut înconjurul planetei, are vreo 60-70 de premii internaţionale. La început, când am scris-o, aveam trei-patru cititori, dar am fost extrem de încântat de ea şi eram sigur că e o povestire bună.

Orice carte care are cuvântul «dragoste» sau «iubire» în titlu se vinde mult mai bine decât alte cărţi

Era posibil să fi rămas doar la stadiul acela la care te jucai cu poezia şi să nu fi trecut niciodată la proză?

Nu, eu nu mă joc. Dacă mâine încep să colecţionez timbre, mă apuc şi o fac serios. Când m-am apucat să scriu scenarii, nu ştiam nimic, dar am citit, am luat cărţi şi am învăţat scenaristică. Joacă e doar în sensul ludic, dar nu în sensul de neseriozitate.

Dar se putea întâmpla să nu-ţi valorifici niciodată talentul de povestitor?

Da, s-ar fi putut întâmpla, sunt noduri din astea în viaţă în care o iei într-o parte sau alta. În facultate descoperisem chitara clasică şi voiam să fac a doua facultate după Litere. Chiar atunci s-a introdus taxă pentru a doua facultate şi m-au speriat, pentru mine era o sumă mare. Probabil puteam să ajung un chitarist bun, dar nu la fel de bun ca un scriitor, pentru că eu înainte de toate am fost un cititor pasionat. Citesc dintr-a doua şi n-am fost şoarece de bibliotecă, adică tot ce citeam povesteam afară, cu prietenii, ne jucam de-a muschetarii.

„CEI MAI MARI ARTIŞTI SUNT VARZĂ“

Vorbeai de partea asta cu scenaristica, în care te-ai documentat foarte mult. Există riscul să spui „eu am talent, ce-mi trebuie să mă mai documentez“?

Asta e o prostie, poţi să ai talent cu carul. Eu chiar ştiu câteva cazuri de oameni cu un talent extraordinar, genul care îţi pune cinci poezii pe masă şi îţi dai seama că-i genial. După care nu mai face absolut nimic. Deci, nu poţi reuşi doar cu talent, normal că trebuie să şi munceşti.

Sună ca la fotbal, aşa

E fix aceeaşi poveste. E vorba de seriozitate, cum se spune în clişeul ăla „are sau n-are caracter“. Da, dom’le, e vorba şi de caracter. În literatură, un talent se poate risipi mai uşor decât la fotbal.

Pentru personajul tău, Evghenie, pare că e foarte greu să reuşească în literatură, parcă se bate cap în cap cu ce spui tu.

Mie mi se pare că pe el nu-l împiedică un sistem. El nu are problema asta, problema lui e una existenţială, adică să găsească un sens, ceva în care să creadă. El speră că publicând o carte i s-ar rezolva nişte probleme, dar de fapt nu crede, de asta şi eşuează. El nu e un personaj amorţit, e un personaj care intră în amorţire. Eu aşa am vrut să-l construiesc, ca pe un om care luptă cu starea asta de lâncezeală în care spui „băi, le-am văzut pe toate, le ştiu pe toate“. Eu nu-l văd un artist ratat, e un om care încearcă să se mintă că arta ar fi o cale de a găsi un sens.

Şi poate fi arta o cale de a găsi un sens?

Eu, unul, nu cred că arta îţi dă neapărat sens vieţii. Adică sunt probleme mult mai importante în viaţă. Dacă ai zece cărţi publicate, dacă eşti celebru, dacă ai luat Nobelul, tot îţi cade faţa când e taică-tu în spital şi doctorul îţi spune că nu ştie dacă mai trece peste noaptea aia. Atunci nu mai contează nimic. Filosofia mea, pe care am vrut să o imprim şi personajului, e că arta nu-ţi rezolvă chestiilea alea fundamentale. Cei mai mari artişti pe care i-am cunoscut sunt varză, adică se îndoiesc de ceea ce fac, au îndoiala aia pozitivă. În schimb, poeţii de cartier, după ce şi-au publicat o carte la xerox, se cred geniali, au o siguranţă fantastică, cunosc sensul vieţii. Nu cred că în ultimă instanţă arta te salvează de la chestii fundamentale.

 

„Băi, ce fac? Scriu literatură sau intru la categoria glumiţe?“

Ai scris mai multe romane şi ai fost tradus în mai multe limbi. Ai luat premii internaţionale, ai scris şi scenarii de film. Eşti un scriitor important, dar nu te recunoaşte lumea pe stradă.

Eu am lucrat în marketing şi ştiu cum merg lucrurile. Vezi oameni care cred că scriind literatură intră într-un fel de showbiz. Normal că şi eu îmi doresc faimă, normal că şi eu îmi doresc bani, dar nu de asta scriu, adică aş scrie în orice condiţii. Normal că îmi place să apar, să dau interviuri, dar dacă nu se întâmplă nu am o problemă. Mi-e clar că trebuie să-mi şi vând cărţile, că doar nu scriu pentru bunica, dar asta nu înseamnă că mă îmbrac în pene şi ies în piaţă şi dansez ca să-mi vând cărţile, există o limită până la care merge promovarea. Oricum, marketingul meu, al cărţilor mele, începe din momentul în care mi-am terminat cartea. Nu stau să mă gândesc când o scriu unde o vând sau dacă îmi aleg un public ţintă.

Vorbind despre marketingul cărţilor tale, te ajută perioada în care ai lucrat la Polirom?

Da, am stat cinci ani acolo şi am văzut cum merg cărţile. Ştiu, de exemplu, că orice carte care are cuvântul „dragoste“ sau „iubire“ în titlu se vinde mult mai bine decât alte cărţi. Graham Greene, publicat de Polirom, a mers extraordinar cu „Sfârşitul unei iubiri“. Restul cărţilor, acelaşi autor, aceeaşi calitate, nu au avut vânzări asemănătoare. Mulţi au tendinţa de a întreba: „Despre ce-i cartea?“. Mie mi se pare foarte aiurea să fac literatură de gen, să fie roman de iubire sau de nu ştiu ce. Mie mi se pare o prostie să te bagi în aşa ceva, pentru că sunt oameni care fac asta de o viaţă. Paulo Coelho, de exemplu. Nu poţi să te baţi cu el, pierzi din start. Mai bine faci lucrurile după capul tău. După ce a apărut tema asta în romane, cu comunismul, deschisă de Dan Lungu în special, au început să curgă romanele despre comunism. Nu, nu e suficientă tema, mai contează şi cum o tratezi…

Pare că nu îţi foloseşti prea mult experienţa de marketing din perioada Polirom. „Amorţire“, de exemplu, nu e un titlu prea comercial.

Eu chiar mi-am propus să nu dau un titlu comercial, chiar sunt revoltat de capitularea asta în faţa unui capitalism…, sunt om de dreapta, dar până unde să mergem cu chestia asta? Când eram mai tânăr încă mă mai gândeam. De exemplu, romanul „Trimisul nostru special“ avea iniţial titlul „Săriţi în aer, porci occidentali!“. Cred că dacă lăsam titlul ăsta vindeam de zece ori mai mult. Intervenise expe- rienţa mea de marketing, trebuia să şochez, să ţipe cartea ta de pe raft ca să o vadă lumea. Dar m-am oprit: „Băi, ce fac? Scriu literatură sau intru la categoria glumiţe?“.

Te-ai cenzurat singur.

Da, da, şi am pus până la urmă titlul „Trimisul nostru special“, care îmi place foarte mult. Iar la ultimul roman, „Amorţire“, din prima, chiar mi-am propus, să nu fie ceva comercial, să fie un singur cuvânt. Şi chiar am văzut câteva comentarii de genul „am luat cartea lui Lăzărescu pentru că nu are un titlu ţipător“. Eu nu vreau să mă conformez la chestii din astea de piaţă, deşi cred că dacă mi-aş propune să scriu o carte de gen, comercială, cred că aş vinde mult mai bine. Plus că sunt prieten cu foarte mulţi regizori şi actori, mi-ar fi foarte uşor să fac o campanie cu nişte clipuri publicitare, cu actori cunoscuţi care să spună: „Citiţi-l pe Lăzărescu!“. Dar nu mă interesează chestia asta, cred că trebuie mers spre cititor şi în măsura în care cititorul vine spre tine. Eu zic că literatura, totuşi, nu este un show.

CV

Scriitor şi scenarist

Numele: Florin Lăzărescu

Data şi locul naşterii: 28 martie 1974, comuna Doroşcani, judeţul Iaşi.

Starea civilă: căsătorit.

Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Al. I. Cuza“ Iaşi (1998). A debutat în 2000, cu volumul de povestiri „Cuibul de vâsc“ (Outopos, Iaşi). Apoi a publicat încă 4 cărţi: „Ce se ştie despre ursul panda“ (Polirom, 2003), „Trimisul nostru special“ (Polirom, 2005), „Lampa cu căciulă“ (Polirom, 2009), „Amorţire“ (Polirom, 2013). Scenarist al scurtmetrajului „Lampa cu căciulă“, câştigător a peste 50 de festivaluri internaţionale de film pentru cel mai bun scurtmetraj. Coscenarist al serialului TV „Animat Planet Show“, al lungmetrajului „Lindenfeld“ şi al mediumetrajului „Umbră de nor“.

Citeste mai mult: adev.ro/mt4ir5

Anunțuri